2017/11/19 at 12:34 PM

Chiar dacă încă nu a început sezonul propriu-zis al nunţilor, dat fiind că luna februarie este o lună care celebrează dragostea, iar o continuare firească a acesteia este căsătoria, vă prezentăm câteva tradiţii şi superstiţii europene cu privire la acest eveniment extrem de important din viaţa fiecărui om.

Logodna
Inelul de logodnă. Primele inele de logodnă datează încă din Antichitate. Pe atunci erau nişte inele simple din fier sau aur, care erau puse pe inelarul de la mâna dreaptă. Papa Nicolae a introdus, în anul 860, obiceiul ca tinerei logodnice să-i fie dăruit un inel dintr-un metal preţios, însă acest lucru nu a devenit o tradiţie decât din secolul al XV-lea, mai exact, din 1477, odată cu nunta fiicei lui Carol Temerarul.

În Franţa, pentru multă vreme, tradiţia impunea ca piatra cu care era împodobit inelul de logodnă să fie albă – diamant sau piatra-lunii; în cel mai rău caz, un safir. În prezent, se obişnuieşte să se dăruiască un smarald sau rubine, chiar dacă acum circa 40 de ani ambele erau interzise.

Coşul de logodnă. În Evul Mediu, atunci când o fată era cerută în căsătorie, purta pe cap o cunună de flori. Tânăra alegea margarete sau trandafiri, lucru ce arăta că doreşte un timp de gândire sau că acceptă cererea. Uzanţele spun că logodnicul trebuie să aibă grijă ca, în dimineaţa zilei celei mari, să trimită o jerbă de flori albe sau pastel celei cu care vrea să se căsătorească. Aceasta este varianta modernă a ceea ce era cândva numit „coşul” şi care consta dintr-un obiect de mobilier, un sipet sau un coş cu flori. „Coşul” era decorat cu panglici şi cu flori şi umplut cu cadouri: bijuterii, dantelă, evantaie, obiecte de decor.

Vestimentaţia şi buchetul miresei
Rochia de mireasă. O superstiţie bine-cunoscută este că viitorul soţ nu trebuie să vadă rochia de mireasă înainte de ziua nunţii, deoarece se crede că acest lucru ar aduce ghinion cuplului.
Conform unei tradiţii spaniole, mama soţului îi oferă rochia viitoarei mirese.

Albul, simbolul purităţii, este obligatoriu pentru tânăra mireasă. În Evul Mediu, totuşi, şi chiar mai târziu, se obişnuia ca tânăra să fie îmbrăcată în roşu. Maria Stuart a purtat, pentru prima dată, o rochie albă la nunta ei.

Something new, something old, something borrowed, something blue”. Conform obiceiurilor, în ziua nunţii, viitoarea mireasă poartă ceva nou – în general, rochia –, ceva vechi – o bijuterie –, ceva de culoare albastră – o batistă, o panglică în buchet sau în păr – şi ceva împrumutat – un voal, mănuşi sau un accesoriu. Această tradiţie datează din secolul al XIX-lea şi îşi are originea în Anglia. Noul semnifică succesul, reuşita în viitor, vechiul se referă la legătura familială a tinerei fete până la căsătorie, articolul împrumutat poartă noroc, iar culoarea albastră simbolizează fidelitatea în cuplu.

Voalul. La fel precum coroniţa de flori, voalul îşi are originile în Antichitate. El reprezenta inocenţa şi virginitatea miresei. Obiceiul de a se merge la altar cu un voal provine din vremea în care bărbatul acoperea capul femeii alese cu un cearşaf pentru a o răpi. Mai apoi, obiceiul s-a schimbat, în vremea căsătoriilor aranjate, devenind un mijloc pentru a se ascunde viitoarea soţie, încă necunoscută. În zilele noastre, voalul este ridicat în cursul ceremoniei religioase. După banchetul de nuntă, există un obicei ca mireasa să taie voalul şi să-l dăruiască tinerelor fete prezente, pentru a le aduce noroc în viitoarea lor familie.

Buchetul miresei. Cruciaţii au fost cei care au importat tradiţia jerbei de nuntă. În ziua destinată ceremoniei nupţiale, femeile o realizau ele însele din flori de portocal. Apoi, în Anglia, această modă s-a transformat şi a devenit un simplu buchet din flori albe, care era ţinut în jos în mâna stângă. În Portugalia, buchetul miresei nu exista; abia sub influenţa francezilor va apărea acest buchet, în ultimul secol.

Tradiţia aruncării buchetului s-a născut în Franţa, în secolul al XVI-lea. La început, buchetul nu era aruncat, bărbaţii trebuind să alerge după mireasă până când reuşeau să pună mâna pe el. Mai târziu, tradiţia s-a schimbat, iar acum mireasa aruncă sau dăruieşte buchetul fetelor nemăritate sau domnişoarelor de onoare, şi se spune că astfel aduce noroc celei care reuşeşte să-l prindă. În plus, conform unei credinţe populare, cea care-l prinde sau îl primeşte în dar se va mărita în acel an.

Alegerea componentelor buchetului miresei are şi ea importanţa ei. Culoarea florilor are o mare valoare simbolică: albul semnifică virginitatea, albastrul – fidelitatea, verdele – pudoarea, în vreme ce negrul exprimă refuzul, iar galbenul – adulterul. Iedera este folosită adesea datorită frunzelor ei verzi şi bogate. Ea reprezintă ataşamentul reciproc şi iubirea veşnică, pentru că, în natură, creşte viguros acolo unde se află.

Conform tradiţiei, dacă o mireasă se împiedică atunci când intră prima dată în casa ei, ghinionul se va abate asupra căminului şi, deci, asupra familiei ei. De aceea, încă de pe vremea Imperiului Roman, bărbaţii trec mireasa în braţe peste prag, ocolind astfel soarta potrivnică. Se mai obişnuieşte ca soţia să stea în stânga viitorului soţ. Astfel, acesta o poate apăra la nevoie, având mâna dreaptă liberă pentru a se putea sluji de spadă. Această tradiţie datează din vremuri îndepărtate, dar şi-a păstrat valabilitatea şi în prezent.

Ceremonia de nuntă
Verighetele. Simbol al uniunii, verighetele sunt foarte importante. Grecii au ales să poarte verigheta pe inelarul de la mâna stângă, în timp ce, în Europa, ea se purta pe mâna dreaptă. Abia în secolul al XVII-lea acest inel se va pune pe mâna stângă, conform unei legende ce datează din Egiptul antic şi care spune că inelarul mâinii stângi este străbătut de vena amoris, vena dragostei, care ajunge drept la inimă. În realitate, obiceiul provine din tradiţia căsătoriei creştine: preotul care oficia ceremonia, după ce atingea pe rând primele degete ale mâinii stângi, degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu (în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh), punea verigheta pe cel de-al patrulea, inelarul, spunând „Amin”. Legenda a fost dată uitării, dar obiceiul s-a păstrat.

Încă de pe vremea lui Pliniu (secolul I d.Hr.), verighetele erau făcute nu din aur, ci de cele mai multe ori din fier şi erau împodobite cu un diamant, ca simbol al trăiniciei uniunii, sau cu un magnet, care simboliza atracţia dintre cei doi. În Rusia, se purtau verighete din argint. Şi în Anglia la fel, însă aici erau decorate cu elemente din aur sau argint. În Italia, în secolul al XV-lea, erau împodobite cu diamante, pietre ce aveau puterea de a menţine dragostea între soţi.

Ordinea de intrare în biserică. Cortegiul face parte integrantă din ceremonialul nunţii şi presupune îndeplinirea unui anumit protocol. Invitaţii intră primii în biserică, se aşază (în stânga, dacă sunt din partea miresei, în dreapta, dacă sunt din partea mirelui) şi se ridică la intrarea cortegiului. Soţul intră la braţul mamei lui. Dacă mama a decedat, va intra la braţul bunicii, al surorii sau al naşei sale. Va parcurge culoarul central al bisericii, cu mama în stânga lui. Soţul o va conduce pe mama sa până la locul ei, apoi se va opri lângă altar, întors către intrarea în biserică. Urmează tatăl soţului, care o conduce pe mama miresei la locul ei, apoi se alătură soţiei sale.

Mireasa va fi condusă cu maşina sau cu caleaşca în faţa bisericii de către un bărbat pe care-l va alege ea (tată, frate, văr). Poate merge pe jos, dacă nunta are loc la ţară. Mireasa intră la braţul drept al tatălui ei, dacă acesta trăieşte, sau al unui unchi, bunic, frate mai mare sau naş; va sta în stânga acestuia, dacă este un militar, sau în dreapta lui, dacă este civil. Este urmată de domnişoarele (copiii) de onoare şi străbate culoarul central până la logodnicul ei, într-o atitudine demnă şi plină de reculegere, fără a-şi saluta prietenii şi cunoştinţele.

Mireasa nu trebuie să poarte niciun inel în timpul ceremoniei de căsătorie, nici măcar pe cel de logodnă. Trebuie să-l încredinţeze înainte de slujbă unei persoane alese de ea (mamă, soră, prietenă etc.) şi şi-l poate pune din nou pe deget înaintea recepţiei.

La ieşirea din biserică. La încheierea slujbei religioase, copiii de onoare pot ieşi primii, înaintea mirilor, cu coşuleţe umplute cu petale de trandafiri, sau pot forma un cortegiu în urma tânărului cuplu. După aceea vin mirii (mireasa, la braţul stâng al soţului ei). Apoi părinţii lor (tatăl miresei îi dă braţul mamei mirelui, urmaţi de tatăl mirelui la braţ cu mama miresei, simbolizând astfel contopirea familiilor), bunicii lor, martorii, familiile şi invitaţii (bărbaţii avându-le în stânga pe doamne). Se obişnuieşte ca o parte a celor prezenţi, adeseori prietenii, să iasă primii, pentru a-i întâmpina pe miri cu boabe de orez. În zilele noastre, se întâmplă destul de des ca mirii să dea drumul unor porumbei la încheierea ceremoniei religioase sau atunci când se închină un pahar în cinstea lor, cum este cazul în Rusia, în Italia, în Statele Unite sau Filipine. Prin eliberarea păsărilor, cuplul marchează voinţa lui de a răspândi în jur pace. Aceste păsări sunt monogame, formează un cuplu unit toată viaţa şi, deci, sunt un simbol al fidelităţii.

Încă din Antichitate, spre cuplul care iese din biserică se aruncă boabe de orez sau de anason, ca să-i aducă prosperitate şi fecunditate. Astăzi, orezul este înlocuit cu confetti în formă de petale de flori, simbol amintind de fertilitate şi fecunditate.

Militarii care se căsătoresc în uniformă trec pe sub o boltă alcătuită din săbiile camarazilor lor. Acest obicei îşi are originea în bolta de oţel pe care au format-o deputaţii pentru a-l întâmpina pe regele Ludovic al XVI-lea la Primărie, pe 17 iulie 1789, ca să-l apere. De fapt, era o imitaţie a ritualului de învestire masonică. Cavalerii pot forma un scut de cravaşe, iar vânătorii, în uniformă şi cu panaş, îi pot întâmpina pe miri în sunetul goarnei.

Recepţia
Tortul tradiţional. Tortul de nuntă reprezintă, încă din Antichitate, fertilitatea, fericirea şi prosperitatea ce li se doresc tinerilor miri. Romanii presărau firimituri din el deasupra capetelor noului cuplu. Uneori, erau aruncate bucăţi din tort deasupra capului miresei.

În secolul al XVIII-lea, în Anglia, exista tradiţia pregătirii unor prăjituri impresionante, pe mai multe etaje, care, în Franţa, s-au transformat în torturi supraetajate. Se considera că, cu cât acestea erau mai înalte, cu atât mirii aveau să fie mai fericiţi. Această formă se mai foloseşte şi astăzi. Englezii, foarte nostalgici, păstrează uneori, ca amintire, o bucată din tortul de nuntă. În unele regiuni ale lumii, s-au menţinut până azi obiceiuri vechi: în Statele Unite, domnişoarele de onoare pun două bucăţi de tort sub patul lor, pentru a se mărita cât mai repede.

Onoarea de a tăia tortul îi revine miresei, care trebuie să taie ea singură prima bucată din acesta. Există o superstiţie cum că nerespectarea acestei reguli atrage după sine sterilitatea femeii respective. În acelaşi timp, soţul pune mâna pe cea a miresei. Astăzi, unele cupluri preferă să taie tortul împreună, ceea ce le asigură o descendenţă comună.

Articolul de faţă se bazează pe extrase din lucrarea NUNŢILE REGALE a lui Béatrice de Bourbon Siciles şi Cyrille Boulay, apărută la Pro Editură şi Tipografie.

Sursa articolului: Béatrice de Bourbon Siciles şi Cyrille Boulay, „Nunţile regale” (Pro Editură şi Tipografie, 2008)

0 Comments

Leave a Comment