2017/09/26 at 6:20 PM

Redobândirea sănătăţii prin vindecarea fricii -Prin natura activităţii pe care o desfăşor, viaţa îmi oferă zilnic „şansa” de a mă confrunta cu cele mai diferite şi insidioase forme de boală şi suferinţă. Contactul cvasipermanent cu oameni aflaţi în căutarea sănătăţii m-a îndemnat să mă aplec cu mai multă atenţie asupra acestui concept, şi chiar să încerc definirea lui. Eu consider că sănătatea înseamnă deplina conştientizare a identităţii tale: „Sunt Copilul Domnului şi sunt din Lumină!”, pentru că deopotrivă Domnul, „Tatăl nostru, Iubirea cea nemărginită”, şi Lumina sunt noţiuni fundamental incompatibile cu suferinţa.Această definiţie a sănătăţii atestă incontestabil şi concepţia mea despre acţiunea de redobândire a sănătăţii, despre terapie. Întregul meu demers terapeutic porneşte de la realitatea că elementele definitorii ale Sinelui Adevărat, Dumnezeu şi Lumina (adică Scânteia Divină), sunt prezente în noi, precum şi natura esenţială a Divinităţii Supreme, Iubirea. (Sintagma „Tatăl nostru, Iubirea cea nemărginită” era folosită în ritualul liturgic arhaic pentru a-l invoca pe Domnul.) De aceea, acţiunea de redobândire a sănătăţii (sau de menţinere a ei) o concep ca pe o terapie completă, care se adresează fiinţei umane în ansamblul ei, elementele călăuzitoare, atât pentru terapeut, cât şi pentru pacient, fiind activarea şi utilizarea în procesul de vindecare şi de evoluţie a legăturii profunde OM-Dumnezeu, a Luminii şi a Iubirii. Când pacientul, călăuzit de terapeut (aici se poate citi: medic, psiholog, preot ş.a.m.d.), care s-ar dori în primul rând un vindecător spiritual, cu ajutorul Luminii şi al Iubirii ajunge să-şi conştientizeze identitatea profundă, esenţa divină sau pe Domnul din/în inima sa, atunci suferinţa începe, într-un fel sau altul, să dispară. Acest lucru este valabil nu numai în cazul unor maladii mai uşoare, vindecabile în plan fizic prin metode clasice de tratament, ci şi în cazul afecţiunilor majore cunoscute ca fiind incurabile, adică al bolilor de natură karmică (ştiţi, povestea aceea cu suferinţele pe care le aducem cu noi atunci când poposim în această lume). Pentru a se vindeca, însă, omul trebuie să-şi înţeleagă suferinţa, să practice meditaţia şi rugăciunea deopotrivă, să aleagă şi să discearnă, prin liberul său arbitru, ce este bun pentru el şi de ce are nevoie pentru a se vindeca pe deplin.Liberul arbitru reprezintă darul cel mai de preţ pe care Bunul Dumnezeu ni l-a încredinţat nouă, oamenilor. Nici măcar Îngerii nu au primit acest dar. Samuel Michael (Mark Twain) de mai târziu a creat o întreagă parodie în „Adam şi Eva” (un alt Adam şi o altă Evă decât ale lui Rebreanu din romanul omonim) plecând tocmai de la acest controversat „dar”. Prin urmare, de mici copii învăţăm să facem alegeri şi ne dezvoltăm cu atât mai frumos şi mai armonios cu cât suntem lăsaţi, şi chiar încurajaţi, să facem de timpuriu propriile noastre alegeri. Cu cât mai în cunoştinţă de cauză, cu atât mai bine. Părinţii moderni nu le mai spun copiilor ce este bine şi ce este rău, ci, în măsura în care se pricep, le prezintă avantajele şi dezavantajele diferitelor opţiuni posibile, după care îi lasă pe ei să decidă. Rolul de îndrumător al unui părinte, ca şi al unui Învăţător sau mentor spiritual, în aceasta trebuie să rezide, în a-i încuraja pe copii, respectiv pe învăţăcei, să ia decizii în cunoştinţă de cauză.Trebuie să învăţăm de timpuriu că ceea ce nu cunoaştem sau nu ne este familiar nu este neapărat rău. Din păcate, ideologiile care au fost semănate de-a lungul ultimelor sute de ani, antagoniste prin definiţie, s-au răsturnat peste omenire ca nişte tăvăluguri, propulsându-i pe unii în poziţii de putere nemeritate şi strivindu-i fără milă pe alţii, apoi izbindu-se unele de altele şi spulberându-se în bucăţi. Rezultatul este că oamenii aproape că au uitat să fie îngăduitori unii cu alţii, până şi credinţele construite pe fundamentul iubirii absolute au degenerat pe alocuri, căpătând accente de antagonism.Din fericire, în tot mai multe părţi de pe glob sunt din nou semănate seminţele toleranţei, atât pe plan politic, cât şi spiritual. Să nu fim descurajaţi de faptul că în spatele cuvintelor frumoase se ascund nu de puţine ori interese, ci să ne deschidem inimile şi să le primim – vă spune aceste lucruri un simplu om care a fost încercat nu doar aici, ci chiar pe meleaguri unde compasiunea şi iubirea au rang de Credinţă. Aceste seminţe de înţelepciune vor fi alimentate de iubirea pură din inimile noastre şi ne vor îndemna să facem alegerile care ni se potrivesc în stadiul de evoluţie în care ne aflăm. Domnul Dumnezeu, prin forţa iubirii pure, ne va feri de capcane şi nu va permite niciodată să fim transformaţi în unelte, chiar dacă unii ar dori acest lucru. Cu cât seminţele înţelepciunii şi toleranţei vor pătrunde în cât mai multe inimi care s-au racordat la izvorul iubirii pure universale, devenind ele însele izvoare de iubire, cu atât mai dificilă, poate, va deveni manipularea de orice fel, inclusiv cea politică sau religioasă.

Un reflex de intoleranţă care se manifestă, din păcate, destul de frecvent este acela de a cataloga drept inutile sau chiar dăunătoare tehnicile de evoluţie spirituală care nu fac parte din învăţătura religioasă tradiţională, adică nu sunt „predate” ca atare în cadrul dogmelor bisericeşti. Cei care le condamnă cu atâta înverşunare, opunându-se practicării lor, dau, să-mi fie iertat, dovadă de o oarecare limitare (ca să nu spun mai mult). Alţii susţin că meditaţia ar fi superioară rugăciunii şi, dacă medităm, nu mai este nevoie să ne rugăm. Sau, mai mult, unii cred că au ajuns la o treaptă atât de superioară (Noua „Eră” – noua „energie”) la care nici meditaţia şi nici rugăciunea nu le mai sunt de folos, ci doar respirând într-un anume fel îşi asigură o evoluţie superioară celor care se roagă sau meditează. Dar de ce să alegem între meditaţie şi rugăciune? De ce trebuie să considerăm că una o exclude pe cealaltă, sau că una ar fi superioară celeilalte?

Cei care afirmă atât de tranşant că doar rugăciunea în biserică este suficientă pentru a asigura comuniunea perfectă cu Dumnezeu au, în esenţă, perfectă dreptate. Însă câţi dintre noi sunt în măsură să practice un asemenea tip de rugăciune? Un bine-cunoscut cărturar şi un om nu tocmai modest obişnuieşte să se declare inferior mamei Domniei Sale, despre care spune că, deşi toată viaţa nu a citit decât o singură carte, anume Biblia, ştia să se roage cu o uşurinţă fantastică, deprindere pe care, în ciuda erudiţiei, fiul său nu şi-a putut-o însuşi niciodată.

Cei puţini care ajung să practice rugăciunea desăvârşită nu ar avea nimic de obiectat împotriva practicilor de meditaţie, respiraţie sau relaxare. Aceasta deoarece ei ştiu că starea de comuniune desăvârşită cu Domnul Dumnezeu este similară extazului pe care cei ce meditează sistematic şi corect ajung să-l trăiască. Este o stare în care corpul se relaxează perfect, respiraţia devine imperceptibilă, aerul circulând ca un fluviu prin plămâni şi prin întregul corp fizic. Undele creierului îşi modifică frecvenţa, corpurile energetice se centrează perfect şi o mare cantitate de informaţie subtilă este descărcată din reţeaua universală în propriul nostru sistem energetic. Şi, mai presus de orice, simţim că suntem una cu Dumnezeu. Dar, încă o dată, câţi dintre noi reuşesc acest lucru? Unii se mulţumesc şi cu o rugăciune mai modestă, care le aduce linişte şi împlinire, asigurându-le în acelaşi timp protecţie. Nici acesta nu este puţin lucru; dimpotrivă, înseamnă enorm. Cei ce s-au lovit de asta ştiu şi preţuiesc acest lucru. Însă alţii doresc să obţină mai mult şi constată că practicând anumite tehnici pot să acceadă cu mai mare uşurinţă pe o treaptă superioară. De ce să credem că fac un lucru rău? Cum poate cineva să judece în termeni negativi dorinţa fierbinte de apropiere a cuiva de Dumnezeu? Căile pot fi nenumărate…

Câtora dintre noi nu ni s-a întâmplat, şi încă destul de des, să ne simţim victime ale bolii, ale unor programe malefice inoculate sau induse, ale dezechilibrelor energetice de tot felul, sau pur şi simplu ale unor evenimente şi circumstanţe potrivnice, pe care le-am perceput ca veritabile obstacole în calea împlinirii dorinţelor şi planurilor noastre? Câţi dintre noi, găsindu-ne în împrejurări ostile sau confruntându-ne cu atitudini dureroase venite din partea celor mai apropiaţi semeni de-ai noştri, nu ne-am simţit profund nedreptăţiţi, ne-am revoltat şi am suferit? De câte ori nu ne-am lăsat pradă convingerii că, nefiind în măsură să controlăm situaţia, nu ne mai rămâne decât să ne lamentăm şi să arătăm cu degetul în altă direcţie?

Ne-am pus însă vreodată întrebarea dacă percepţia noastră este corectă? Ne-am întrebat oare dacă ostilitatea, obstacolele, dezechilibrele, boala – da, boala – există cu adevărat? Nu cumva sunt acestea mai degrabă produsul minţii noastre, al egoului nostru care şi-a făcut un ţel din a ne inocula de timpuriu şi a ne alimenta sentimentul de frică, pe baza căruia să poată construi nestingherit imperiul separării? Ne-am gândit vreodată că, dacă am redeveni conştienţi de faptul că nu suntem separaţi de Dumnezeu, ci una cu El – întrucât Scânteia Divină pe care o purtăm în noi este adevărata noastră esenţă, iar Scânteia nu diferă cu nimic de Focul însuşi, ci sunt una –, atunci nu am mai avea a ne teme de nimic? Iluzia separării noastre de Dumnezeu şi de întreaga creaţie a făcut posibilă construirea unei întregi lumi a iluziilor, în care ne simţim separaţi şi ameninţaţi de tot ceea ce există. Frica este cea care ne blochează posibilitatea de a răspândi în jurul nostru iubire, în primul rând pentru că, percepând unele fiinţe ca fiindu-ne ostile nouă, şi prin urmare nedemne de iubirea noastră, nu facem decât să adâncim separarea şi să permitem apariţia conflictelor, şi de aici, DUREREA. Cruzimea însăşi s-a născut din sentimentul de FRICĂ. Prin urmare, nu ne putem vindeca cu adevărat decât dacă ne eliberăm de sentimentul de frică, dacă realizăm că nu există nimic în afara noastră care să ne poată afecta adevărata fiinţă, care este pură şi neschimbată. Şi, în acelaşi timp, dacă reuşim să îi privim pe semenii noştri fără a-i judeca, înţelegând că şi adevărata lor esenţă este tot pură şi cu nimic diferită de a noastră, iar ceea ce face ca ei să pară diferiţi, bolnavi, neatrăgători sau ostili nu sunt decât falsele imagini sau perdele de iluzii proiectate de eul nostru.

Şi boala este tot o iluzie! Îndrăznesc să fac această afirmaţie care poate părea hazardată pentru cineva care se luptă de ani de zile cu suferinţa, însă care ştie că „nu poţi cu adevărat să vindeci până nu te trezeşti şi înţelegi că nu este nimic de vindecat”, cum spune o pildă străveche. Este adevărat că ceea ce percepem cu simţurile noastre, vizavi de lumea exterioară şi de noi înşine, este determinat de valorile şi convingerile noastre. Ceea ce vedem şi considerăm că există, există numai pentru că noi credem. Boala, ca şi frica, porneşte din chiar mintea noastră, este rezultatul unei minţi înspăimântate. De aceea, renunţarea la frică duce în mod aproape automat la dispariţia bolii.

Source: Lumea Feng Shui: online – articol pe larg

0 Comments

Leave a Comment