CONCEPTUL SALVATORULUI (BODHISATTVA) ÎN VIZIUNEA ORIENTALĂ

Personajul Mântuitorului sau al Celui Iluminat reprezintă unul dintre cele mai puternice mituri sau arhetipuri ale umanităţii. Mântuitorul sau Salvatorul afirmă prezenţa radicală şi realitatea spiritului, ne arată că libertatea, bucuria şi iluminarea sunt cu adevărat şi imediat posibile. Putem fi eliberaţi chiar acum din lanţuri, recunoscând atât participarea noastră la lumea paradiziacă, cât şi diferenţa sa radicală faţă de lumea morţii, a lăcomiei şi a cauzei şi efectului. Mântuitorul creează o punte către celălalt tărâm prin eternitatea cuvintelor şi acţiunilor sale. Aceste cuvinte şi acţiuni sunt simboluri ce se situează continuu în contra regulilor Lumii-Criptă. Salvatorul, Mântuitorul sau Bodhisattva este un proces simbolic continuu, o punte către lumea imaginară, o experienţă a spiritului paradisului.

 

Lumea-Criptă şi Celălalt Tărâm

O lume, cea în care trăim cea mai mare parte a timpului, este văzută ca Lumea-Criptă, caracterizată prin emoţii nestăpânite şi prin cauză şi efect mecanice. E o lume în care noi suntem morţii. Manipulaţi inconştient de imagini ale sexului şi ale puterii, conduşi de emoţiile negative ale lăcomiei, furiei, urii şi ignoranţei, ne pierdem capacitatea de a vedea o dimensiune spirituală a lucrurilor, fără să ne dăm vreodată seama unde sau ce suntem. După cum un vas murdar spurcă ceea ce se află în el, Lumea-Criptă otrăveşte inima şi sufletul celor ce i se oferă.

 

Sentimentul nostru de oroare şi aversiune atunci când vedem limpede această lume este un semn atât al originii noastre din altă lume, cât şi al sclaviei actuale. În termeni moderni, aceasta este o lume a consumului şi a lăcomiei disperate, construită în jurul minciunilor şi al publicităţii. Este dominată de corporaţii multinaţionale, de dorinţa de profit, precum şi de pofte sexuale. Această lăcomie şi acest apetit pentru putere otrăveşte tot ce atinge, creând o lume a „fiecăruia pentru el însuşi”, întorcându-ne astfel pe unul împotriva celuilalt.

 

Pe de altă parte, Pământul Pur sau paradisul este un loc curat şi strălucitor, plin de delicii, închis şi protejat de Lumea-Criptă. Este „Tărâmul celor Vii”, în contrast cu tărâmul morţilor, o oază, o insulă, un munte, o grădină sau un oraş nestemat care este sursa marilor râuri şi ape ale vieţii. Aici dorinţa este satisfăcută, nu reprimată sau exploatată. Oamenii, animalele şi spiritele se înţeleg unele pe celelalte. Nu trebuie să ucizi pentru a trăi.

 

Acest Pământ Pur a captat imaginaţia oamenilor obişnuiţi din întreg Orientul, oferindu-le un „colac de salvare pentru spirit” în vremurile foarte grele în care viaţa religioasă organizată era mult prea complicată. A fost asociat cu câteva practici religioase: vizualizarea lui Bodhisattva, recitarea mantrei sale şi, într-adevăr, o practică extrem de importantă, folosirea oracolului lui Kuan Yin pentru a deschide comunicarea cu paradisul.

 

Totuşi, caracteristica primordială a acestui paradis pare să fie Plenitudinea Fiinţei, un contrast clar faţă de lipsurile noastre pământeşti şi extremele bogăţie şi sărăcie. Odată cu o abundenţă perpetuă a mâncării, vieţii, comunicării, creativităţii, spaţiului, frumuseţii, inteligenţei, libertăţii şi spontaneităţii, şi cu eliberarea de lăcomie, pofte, ignoranţă şi impuls, paradisul reprezintă dorinţa şi împlinirea într-un cerc ce se reînnoieşte singur, cerc în care intrăm prin extaz şi bucurie. Când ajungem la Trupul de Lumină, suntem eliberaţi de lupta mortală a contrariilor şi aducem laolaltă lumea simţurilor şi spiritul. Învăţătorii Vindecători ne învaţă natura realităţii şi ne prezintă Marile Imagini ce alcătuiesc lumile. În paradis găsim perle, giuvaieruri, flori de aur şi arbori de foc, bucurie, cântec, râsete, muzică, fecioare preafrumoase şi dorinţe împlinite. Nu există mlaştini, deşerturi sau otrăvuri. Este o frenezie continuă, care potoleşte în cele din urmă setea noastră nestinsă pentru sens.

 

Salvator şi punte

Dar de ce ne aflăm în această situaţie? De ce în sistemele religioase suntem în mod constant zugrăviţi ca trăind într-o Lume-Criptă, refuzându-ni-se experienţa paradisului? Şi, încă mai important, ce putem face pentru a schimba asta? Oamenii şi-au pus aceste întrebări încă de pe vremea când şamanii au urcat în Arborele Lumii pentru a călători înapoi către Lăcaşul Zeilor, ce a fost spulberat pe cerul nopţii. Situaţia noastră a fost explicată ca fiind rezultatul propriului nostru Păcat, ca o greşeală de proiectare în actul creaţiei sau ca rezultat al unei catastrofe, al unei inundaţii, al unui foc sau al unei ciocniri a planetelor. A fost descrisă drept punctul minim al unui lung ciclu sau cerc, drept kaliyuga sau Epoca de Fier, ori drept rezultatul direct al introducerii civilizaţiei ierarhice – „distrugerea Haosului prin a-i oferi ochi, urechi şi gură”. Oricare ar fi fost cauza – aroganţa, păcatul originar, momentul neprielnic sau moralitatea patriarhală –, cea de-a doua întrebare este mult mai importantă: Ce e de făcut? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă Bodhisattva.

 

Oamenii nu suferă doar pentru că există două lumi. Suferim atunci când confundăm spiritualul şi pământescul şi căutăm paradisul – o dorinţă înnăscută şi cu totul legitimă – prin sex, putere şi lăcomie. Conform multor discipline religioase, soluţia la problema noastră este de a separa sau de a recunoaşte mai întâi cele două lumi, iar apoi de a le lega într-un mod creativ şi vital. Din nefericire, se pare că nu suntem capabili să facem singuri acest lucru. Trebuie să fim mai întâi treziţi din somnul nostru sau din „moartea în viaţă” de o forţă mai mare decât eul nostru egoist. Acesta este rolul Salvatorului sau al Mântuitorului, care acţionează ca o punte sau ca o pirogă ce traversează apele repezi dintre Lumea-Criptă şi Tărâmul Pur.

 

Personajul Mântuitorului sau al Celui Iluminat reprezintă unul dintre cele mai puternice mituri sau arhetipuri ale umanităţii şi, ca toate arhetipurile, are o parte întunecată şi una luminoasă. Au existat mulţi salvatori demonici în istorie, caricaturi ale Mântuitorului de tot felul, de la Demiurgul gnostic şi Arhonii săi Demonici până la Hitler sau Mao Tzedun. Dar şi ajutoarele noastre au fost multe – Asclepios, Isis, Hercule, Buddha, Iisus, Lao Tzu, Mani, Fecioara şi Sfinţii, Daimonul şi Îngerii Păzitori.

 

Mântuitorul sau Salvatorul afirmă prezenţa radicală şi realitatea spiritului: „În această seară vei fi cu mine în Rai”, i-a spus Iisus pe cruce tâlharului de lângă el. Mântuitorul ne arată că libertatea, bucuria şi iluminarea sunt cu adevărat şi imediat posibile. Putem fi eliberaţi chiar acum din lanţuri, recunoscând atât participarea noastră la lumea paradiziacă, cât şi diferenţa sa radicală faţă de lumea morţii, a lăcomiei şi a cauzei şi efectului. „Lucrează cu răbdare la salvarea ta”, a spus Buddha. Mântuitorul creează o punte către celălalt tărâm prin eternitatea cuvintelor şi acţiunilor sale. Aceste cuvinte şi acţiuni sunt simboluri ce se situează continuu în contra regulilor Lumii-Criptă. Salvatorul, Mântuitorul sau Bodhisattva este un proces simbolic continuu, o punte către lumea imaginară, o experienţă a spiritului paradisului.

 

Pentru milioane de oameni, Bodhisattva este zeiţa Kuan Yin. Aceasta este manifestarea celei mai iubite personalităţi a panteonului Mahayana. Avalokitesvara, forma masculină a acestei personalităţi, este venerat pretutindeni în Asia, într-o multitudine de forme şi de tradiţii. El este un mare protector şi salvator, ce veghează nenumăratele fiinţe şi le aude strigătele, răspunzând direct nevoilor lor. De fapt, acesta este sensul numelui său, avalokita-ishvara, „stăpânul care a văzut şi care vede”. Forma chineză este Kuan-tzu-tsai, „cel ce vede lumea”. Un alt sens este „cel/cea care aude”, în chineză Kuan-yin, sau „cel/cea ce aude strigătele lumii”, în chineză Kuan-shih-yin. Aceste nume descriu un salvator care aude şi vede suferinţele şi care răspunde la ele printr-un ajutor efectiv.

 

Bodhisattva este un personaj uman care, prin dedicaţie, umanitate şi determinare spirituală, a devenit Cel mai Mare dintre Protectori, Maha-sattva, aşa cum Hercule devenise salvatorul pentru grecul obişnuit din perioada clasică. Dalai Lama, personalitatea centrală din budismul tibetan, e considerat a fi încarnarea vie a lui Avalokitesvara, expresie a compasiunii nesfârşite şi a înţelegerii nemărginite a suferinţei umane. Pornind de la originile sale la graniţa de nord-vest a Indiei, cultul lui Avalokitesvara s-a răspândit sau a înflorit spontan în întreg Orientul.

 

Scriptura Lotusului (Saddarmapundarika Sutra) şi Scriptura Tărâmului Pur (Sukhavativyuha Sutra) ne vorbesc despre aceste puteri salvatoare ale lui Bodhisattva şi despre legăturile sale directe cu Buddha. Scriptura Lotusului dedică un capitol acestei personalităţi, capitolul XXV din traducerea chineză realizată de Kumarajiva în secolul al IV-lea, capitol memorat şi recitat adesea în întreg Orientul. Sunt incluse sensurile numelui lui Bodhisattva (Avalokitesvara, Kuan Yin sau Kannon), o listă a puterilor salvatoare şi multiplele forme în care el/ea apare.

 

Un pasaj extrem de cunoscut din Scriptura Lotusului afirmă că o persoană nu trebuie decât să o cheme cu toată hotărârea pe Kuan Yin pentru a fi salvată de la orice calamitate imaginabilă. Dacă te trezeşti aruncat într-un infern de foc şi o chemi pe Kuan Yin, focul va fi potolit. Dacă o chemi pe Kuan Yin dintr-un ocean de monştri, nici nu te vei îneca şi nici nu vei fi mâncat. Ea oferă protecţie împotriva fulgerelor, spiriduşilor, demonilor, fantomelor, uriaşilor, fiarelor sălbatice sau şerpilor veninoşi. Cheam-o pe nume, şi creaturile vătămătoare vor dispărea.

 

Această mare putere a dat naştere unei anumite practici – oamenii au învăţat să trăiască după Sutra Lotusului, s-o citească, s-o traducă şi să recite constant din ea. Astfel, se zice că ei ar învăţa să-şi vadă vieţile trecute, să fie vindecaţi de karma negativă, să îmblânzească demonii şi să vindece bolile şi pe cei posedaţi.

 

După cum am văzut, unul dintre sensurile numelui lui Bodhisattva este acela de „Cea care Ascultă Strigătele Lumii Suferinde”. Ea promite să acorde atenţie oricui „strigă în întuneric”. Acest strigăt este cel care ne conectează cu Kuan Yin, pentru că el este expresia durerii noastre, durerea de a fi om. Un murmur sau un strigăt de triumf sau de disperare, un protest solitar, o invocare a dreptăţii, o implorare disperată de însănătoşire rostite cu voce tare sau în liniştea inimii, aceste „chemări ale morţilor” sunt ghirlanda numelui său şi îi trezesc compasiunea nesfârşită. Când suntem singuri, când ne e foame, când suntem bolnavi sau îndoliaţi, când vrem ceva sau cerem dreptate, ajutor sau înţelegere – ea va fi alături de noi. Şi, ca stăpână a „mijloacelor meşteşugite” (upaya), numărul puterilor sale este impresionant. Ea poate rupe lanţul cauzei şi al efectului pentru a ne salva de la foc, de la înec, naufragiu, crimă, demoni (interiori şi exteriori), disperare, sărăcie, şerpi şi insecte, pedepse legale, prăbuşire de pe munte sau de pe clădiri, război civil sau stăpâni lacomi. Ea poate aduce copii cuplurilor care tânjesc după ei şi se poate manifesta instantaneu într-una dintre cele cel puţin treizeci şi trei de forme. În momentul nesfârşitei sale compasiuni, Kuan Yin ne aude strigătul şi devine răspunsul. Ea este întruparea spirituală a dorinţei noastre înnăscute de fericire şi lipsă a suferinţei.